Știi.. îmi e milă de tine, că sunt așa și mă suporți...

     Îmi e atât de greu :(
     Dorința să te văd, e întratât de mare, încât antidotul care raspunde de limpezirea dorinței în limite normale nu mai este eficient... De-ar fi voia mea, te-aș vedea zilnic. Și m-aș bucura enorm de mult!
     Aș schimba viața de om ca să devin inima ta, să fiu etern în tine, să bat pentru tine, să sufăr alături de tine, să mă bucur alături de tine...  Aș schimba viața de om ca să devin  camera ta; dimineața strigând << te rog, nu pleca!>> , ziua iubind te voi aștepta, și seara în plină a ei frumusețe, cu ușa deschisă, te-aș cuprinde zâmbind!  
Dar...  cine sunt eu?  La sigur, nu un magician perfect, care și-ar îndeplini orice dorință.

      Marți vorbind la telefon, păreai atât de veselă, așa și ai apărut în fața mea; dar repede te-ai stins.. Mă tot întrebam: -sunt eu de vină? Poate sunt eu o fabrică ce produce tristețea, și tu ieșind în fața mea, strângi roada mărfii mele? Poate da și poate nu. Poate-a fost din cauza mea și poate nu. Eu nu știu... îmi e greu să te văd tristă. Îmi e greu să te văd indispusă, când un cuvânt neasociat stării tale, fie și de bine, poate să aprindă o tensiune.
      Sincer, serile când te sun, cât fug tonurile de așteptare către tine, mereu am o frică sau stres, pe motiv că te pot găsi indispusă; atunci când te simt așa, pozitivismul meu se pierde de-odata, nu mai găsesc cuvinte, nu mă mai regăsesc pe mine...
      Nu ți-am reproșat nimic și nici nu am motive să o fac.

Ai grijă de tine!

T

e 

I

u

b

e

s

c

!